urbanul asa cum il stim. sau cum l-am vrea.

Voi posta aici un text al lui Dan Puric, fără permisiunea acestuia, dar cu mențiunea că scopul postării nu este de a-i încălca acestuia dreptul la proprietate intelectuală, ci acela de a-mi susține poziția rezonantă cu ceea ce dumnealui a scris. Cred că este un fragment la care trebuie reflectat și nu unul care trebuie citit în grabă. Mai degrabă aș spune că trebuie recitit, din când în când, pentru a ne aduce aminte de rostul nostru, pentru a ne vedea greșelile și pentru a îndrepta nedreptățile. Sper ca, în timp, să recitesc acest text și să fie doar o amintire amară a unui trecut sumbru prin care România nu trebuia să treacă.

ROST… de Dan Puric

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.   La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.   Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară!   Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.   Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent.   Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada .   Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

Se spune deseori ca romanii sunt fatalisti. Chiar si eu am afirmat-o si mi-am  fundamentat parerea pe faptul ca suferim de secole intregi o mitizare a  existentei: Avraam si Isaac, Ana si Manole, ciobanul si Miorita. Chiar si  deceniile petrecute sub comunism par a fi o resemnare a romanilor.

Nu demult, am ajuns sa imi schimb parerea. Romanii nu sunt fatalisti, ci egoisti.  Daca romanii ar fi fost fatalisti, probabil ca am fi fost parte a Imperiului Otoman,  dar nu a fost asa – figurile emblematice Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Vlad  Tepes, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara au fost varfurile de lance ale  rezistentei medievale romanesti. Daca am fi fost fatalisti, 1848, 1859, 1877 si 1918 nu ar mai fi fost puncte de cotitura in istoria noastra. Mai mult chiar, daca ramasitele societatii civile de dupa 1947 s-ar fi caracterizat prin fatalism, atunci n-ar mai fi existat. Toate giumbuslucurile pe  care fiecare parinte, bunic, unchi, matusa sau chiar noi insine obisnuiam sa le facem in Epoca de Aur reprezinta dorinta noastra de a evolua – din pacate, marea masa a populatiei percepea evolutia  in sensul strict de bunastare materiala; insa nu legitimitatea luptei caut sa o emfazez, ci faptul ca lupta in sine exista. In plus, anii ’80 si curentele disidente sunt dovezi clare ale luptei continue pe care societatea noastra o duce impotriva nedreptatilor si lipsurilor. Decembrie ’89 sta marturie a puterii unei idei in constiinta noastra. 2007 este cel mai recent exemplu de straduinta din partea romanilor.

Totusi, suntem egoisti in esenta noastra. Tind sa cred ca este vorba despre un individualism egoist pe care chiar liderii PMR si, ulterior, PCR si fratele mai mic, FSN (in anii ’90), ni l-au lasat mostenire. Materialismul pronuntat, ca spiritualitate a celei de-a doua jumatati de secol XX in societatea romaneasca, reprezinta fundamentul acestui egoism pronuntat pentru care comunitatea, fie si la nivel conceptual, nu poate exista in constiinta noastra colectiva. Nu putem percepe rostul unei comunitati atat timp cat valorile noastre au fost (si, din pacate, continua intr-o anumita masura sa fie) definite de spatii inchise, secretomanie si o fobie fata de ceea ce exista in afara usii de la apartament. Paradoxal, proprietatea publica si a tuturor ne-a facut sa fim egoisti. Iar acum, raportarea noastra la spatiul privat (economic vorbind) perpetueaza acest egoism.

Asadar, romanii sunt multe lucruri, insa cu siguranta nu sunt fatalisti.

Faptul ca ne lovim de acte nesimtite mai des decat ar trebui nu trebuie sa se traduca printr-o Romanie nesimtita. Din pacate pentru noi, societatea mioritica se loveste constant de probleme – daca acum 20 de ani am luptat cu o adunatura de criminali, acum trebuie sa luptam cu o adunatura de nesimtiti. Este greu si uneori pare o misiune cu mari sanse de esec, mai ales cand unii dintre noi aleg cultura nesimtirii pentru a nu iesi din tiparele impuse de cei cu gura mare, de cei care le stiu pe toate, de toti parerologii din Romania.

Insa a fost la fel de greu si in 1989, poate chiar mai greu – sa nu uitam ca privarea de viata este ceva mai stimulanta decat privarea de interactiuni sociale sau de abordari pozitive din partea celor din jur. Inainte de ’89 exista disidenta. Acei oameni care au avut curajul to take a stand against the system, cei care au avut puterea sa conteste practicile ilegale si imorale ale regimului. Datorita luptei lor si a eroilor de la Revolutie, acum putem sa speram ca opozitia va putea contrabalansa abuzul actualei puteri. Datorita acestora, putem spera la statutul de cetateni europeni, asemenea celor din Germania sau Marea Britanie. Datorita lor, putem spera la o reusita a celor cu bun simt.

Ceea ce vedem zilnic nu e in regula: femeile gravide din mijloacele de transport in comun nu ar trebui sa stea in picioare, jignirile Presedintelui Basescu la adresa anumitor categorii sociale si economice nu sunt normale, discriminarea rromilor trebuie sa inceteze, prejudecatile la adresa sexului feminin sunt depasite, aruncarea gunoiului pe jos e o lipsa totala de educatie. Faptul ca acceptam sa vedem doctori indiferenti sau profesori nepregatiti nu ne face cu nimic mai buni decat cei amintiti. Rezistenta prin cultura a fost un fenomen valid pentru perioada comunista, acum avem puterea sa facem mai multe. Mult mai multe.

Romania NU e nesimtita. Romania e tara mea. Si a ta, cel care o respecti pe sotia ta. Si a ei, cea care spune “Multumesc!”. Si a lui, cel care nu lasi un hot sa fure. Si a voastra, cei care luptati pentru drepturile voastre. Si a tuturor celor care stiu ca educatia nu e o corvoada, ci o cale prin care sa devenim mai buni. Romania, cu siguranta, nu e nesimtita!

Desigur, trebuie făcută distincția clară dintre critică și jignire. Presupun că știm cu toții că, deși uneori greu de observat, linia dintre cele două există. Și ar trebui respectată.

În această seară am fost criticat și jignit. Și totul în câteva rânduri, într-un mail care a venit prea devreme și mi-a stricat cheful. Nu obișnuiesc să plec urechea la ceea ce spun ceilalți despre mine, dar mailul a fost ofensator și aleg să răspund aici, întrucât nu știu cine a fost autorul. Sau autoarea, pentru că mergem pe principiul demasculinizării limbajului și nu aș vrea să discriminez pe nimeni. Așadar, tu, cel care ai ales anonimatul, află că îți mulțumesc pentru criticile pe care mi le-ai adus. Sunt constructive. Sunt dovada faptului că cineva chiar citește ce scriu eu pe blog. Sunt bine primite pentru că mă fac pe mine să fiu mai bun în ceea ce fac – aici vorbesc la modul general.

Dar a primi o critică nu trebuie să fie sinonim cu a primi o jignire. Cel puțin nu în spațiul virtual românesc dacă în cel real se practică. Așa că te voi ruga pe viitor să fii puțin mai atent la ortografie, lucru de care m-ai acuzat fără niciun fundament (hint: repetă cazurile în care se dublează vocala i la finalul cuvântului!). Problema că eu sunt un țăran din provincie cu nimic în cap este mai degrabă o problemă de genul culorii pielii și al trecutului lui Barack Obama. Nu cred că trebuie să mai continui cu această chestiune, presupun că ai prins subtilitatea. În ceea ce privește talentul meu scriitoricesc (sau lipsa acestuia, așa cum spui tu), nu am nicio obiecție. Este, clar, o critică pe care știam că este posibil să o primesc în momentul în care am semnat pentru un cont pe WordPress. Iar visurile mele… Sunt ale mele, iar potențiala mea incapacitate de a le atinge sau posibilele piedici pe care societatea mi le-ar pune vor fi frustrările mele și doar ale mele. Așa că te-aș ruga să îmi lași Porsche-ul în pace. Sau locul de muncă.

Prin urmare, este o țară liberă (în esență!). Și noi suntem liberi să facem schimb de opinii. Așa că, domnule/domnișoară, there’s your reply!