urbanul asa cum il stim. sau cum l-am vrea.

Noi suntem români. Acesta este adevărul și trebuie să fim conștienți de el, înainte de a ne asuma alte identități: europeni, creștini (conform statisticilor) sau monarhiști/republicani.

Dar ce înseamnă, de fapt, să fii român? Cred cu tărie că răspunsul la această întrebare este, printre multele-i alte semnificații, modalitatea noastră de a ne raporta la ceea ce facem, în România sau în afara ei. Uitându-ne la istorie, am putea spune că român înseamnă urmaș al dacilor. Sau, și mai triumfător, urmaș al romanilor. Cei mai mulți dintre noi ne închinăm la Dumnezeul înțeles ca Sfânta Treime, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ne mândrim (oare?) cu figuri ca Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul. Cultura noastră stă sub semnul celor ca Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Iuliu Maniu și mulți alții pe care istoria ni i-a dăruit. Suntem Țara Românească, Moldova și Transilvania. Suntem 1600, 1848, 1859, 1877, 1918, 1989, 2007 – în niciun caz, nu suntem 1945 Suntem carpato-danubiano-pontici și suntem Castelul Peleș, Coloana Infinitului, „Deșteaptă-te, române!”, Mânăstirea Voroneț, Academia Română, Casa Regală a României, Sibiu, Delta Dunării, Maramureș.

Dar trebuie să învățăm că am fost și altceva. Trebuie să știm pentru a nu mai fi așa, trebuie să ne asumăm greșelile. Am fost legionari, am fost comuniști, am fost Ion Antonescu, am fost Nicolae Ceaușescu. Suntem Casa Poporului în loc să fim cartiere istorice ca Uranus-Izvor. Am fost tăcuți când trebuia să țipăm, am fost umili când trebuia să fim demni, am fost naivi când trebuia să fim de neclintit, am fost dezbinați și continuăm să fim. Am fost mințiți, dar nu pare a ne interesa prea mult. Am fost săraci, înfometați, îngenuncheați de proprii noștri semeni, dar se pare că nu am învățat prea multe din asta. Suntem, din păcate, un hibrid între român și „omul nou” al comuniștilor. Istoria a fost nedreaptă, dar acum nu mai poate fi – acum o lăsăm noi să fie.

Cine suntem, în final? Români, cu siguranță. Dar de ce? Pentru că țara noastră a renăscut și ne merită, pentru că România merită să ne uităm înapoi și să vedem ce reprezintă, cu adevărat, dincolo de pitzipoance, cocalari, becalisme sau nesimțire. România merită, ca alte state europene sau extra-europene, să i se cânte „Doamne, ocrotește-i pe români!” sau „Treceți, batalioane române, Carpații!” cu mândrie! Transilvania merită să fie prețuită mai mult de ai ei decât de alții (aici fac referire la extremiștii lui Gábor Vona). Basarabia merită, așa cum a spus-o și Neagu Djuvara, să treacă de statutul de Siberie a României.

Românii trebuie să fie mândrii din nou că sunt români!